• contact@theranova.ro
  • 0359 456 700

Povestea mea – Alexandra Stochin

Inconştienţa şi teribilismul unui coleg de clasă m-au făcut să pierd o parte din mine… Mi-am pierdut piciorul şi odată cu asta zâmbetul, bucuria, fericirea. Dintr-o dată am intrat într-o altă lume, una necunoscută până atunci, cea a oamenilor cu handicap. În noaptea de Halloween mi-am pus masca unei persoane fără picior, masca pe care nu o să o mai pot scoate niciodată şi cu care trebuie să învăţ să trăiesc.

Am ajuns la spital ţipând după piciorul deja amputat şi rugând pe toata lumea să mi-l aducă din maşină pentru că eu nu vroiam să cred că nu poate fi salvat. La spital am fost operată de urgenţă şi tot în noaptea aia am primit şi răspunsul: “Piciorul nu mai poate fi salvat”. Două săptămâni m-am luptat cu durerile, cu frica de a nu face infecţie, cu lupta mea, cu mine şi încercarea de a accepta că de la 19 ani să fiu altfel, să trăiesc altfel decât până acum. Îmi placea să merg la sală, să alerg la stadion, să dansez… Durerea psihică se completa cu durerea “membrului fantomă”. Cei în cauză o ştiu, e groaznic, să te doară, să te gâdile, să simţi furnicături în ceva ce nu mai e.

Aş fi dat mult la momentul acela să pot discuta cu cineva în aceeaşi situaţie, cineva care să-mi poată da nişte răspunsuri. Am avut un prim contact cu o firmă de protezare, o rază de speranţă la momentul acela, spunându-mi-se că există o proteză bionică de gambă multifuncţională cu care pot merge, alerga, înota, pot mişca chiar şi degetele. Acum, privind în urmă îmi vine să râd. Umor negru. Nu s-a inventat până acum, acea proteză bionică pentru gambă. Poate a fost intenţia de a-mi ridica moralul, răutate nu cred, oricum e mult prea amar gustul dezamăgirii: să ţi se promită ceva ce nu ai cum să obţii.

 

Am fost contactaţi la un moment dat de un domn Jaco Du Plessis din Oradea. Am vorbit, mi-a spus că are o firmă de protezare şi printre altele m-a surprins un lucru: mi-a spus să merg la cât mai multe firme de protezare pentru a putea face comparaţii şi a putea face alegerea corectă. Surprinderea constă în faptul că nu mi-a spus: “Veniţi la mine”. Pe de altă parte era interesat mai mult de psihicul meu, de felul în care mă simt decât de produsul pe care avea să îl ofere. În prima fază am exclus varianta aceasta pentru că Oradea mi se părea mult prea departe de Drăgăşani, oraşul unde locuiesc. Insista mult iarăşi pe purtarea unui ciorap de silicon a cărui întrebuinţare nu o înţelegeam foarte bine atunci. Trecuse o lună şi o săptămâna de la accident şi am hotărât să merg la o altă firmă din Bucureşti. Ca şi prima… comerţ. Poate Dumnezeu m-a înzestrat cu mai multă intuiţie şi ştiam că ceva nu merge. Mă avertizau că e normal să apară bătături, anumite răni la bont, că e ceva normal. Ajunsă acasă, bulversată de atâtea informative din care nu puteam înţelege prea multe, m-am hotărât: “Sun la Oradea!”. Zece minute de convorbire cu domnul Jaco Du Plessis m-au detereminat să iau hotărârea şi să-i spun mamei mele. Şi iată-mă ajunsă aici…altă viaţă, alţi oameni. Şi când spun oameni o fac cu tot sufletul : calzi, primitori, care te fac să te simţi ca “acasă”, pentru că asta e senzaţia care am avut-o într-o săptămâna stată aici. Am aflat şi importanţa acelui ciorap de silicon, linerul. Este practic un ciorap, o a doua “piele” ce îmbracă bontul aşa încât acesta să se subţieze până când ajunge la forma finală. Şi cu cât bontul este mai subţire cu atât proteza este mai apropiată de forma piciorului celălalt, ca grosime. Am vrut de asemenea o proteză care să îmi permită să merg pe tocuri şi asta am primit.

Cu fiecare etapă simţeam bucuria recuperării, bucuria de a reveni la normal, de a merge, sentiment care îl vedeam şi pe feţele celor de aici, a oamenilor care făceau totul pentru a-mi fi bine. Nu ştiu cât de uşor le-a fost să lucreze cu mine, am pus poate sute de întrebări, vroiam să ştiu tot. Adrian Pleş, tehnicianul care mi-a confecţionat proteza a fost “greu încercat”. Nu des mi-a fost dat să întâlnesc oameni aşa calmi, care să răspundă la toate nelămuririle mele.

Pe 15 decembrie am pus proteza pentru prima dată. Am reuşit să stau în picioare. Am plâns, am râs toate deodată. A doua zi primii paşi, greu dar nu imposibil, cu fiecare zi mă simţeam şi mai bine, aveam mult mai multă siguranţă. Am venit aici într-un picior şi am plecat pe două. Mă bucur că i-am ales pentru că mi-au oferit tot ce am cerut, pentru că datorită lor mi-am îndeplinit dorinţele: pot să merg din nou, să dansez, sunt “toată” şi da, pot merge pe tocuri.

Aş sfătuii pe fiecare om pus în situaţia mea să nu facă alegeri pripite, să cerceteze cât mai multe posibilităţi pentru a face ceea ce este corect şi bine pentru el, întrucât viaţa îi va depinde de hotărârea luată.

Alexandra isi fixeaza proteza de picior